Violul de la Vaslui – simptom al proastei aplicări a legislației europene în România

30.07.2015 / 10:30 / Noutăți

Cazul violului de la Vaslui a acaparat atenţia opiniei publice şi a dat naştere la reacţii pe cât de diverse, pe atât de surprinzătoare. De la propuneri extreme – precum „soluţia semi-finală” de castrare chimică a violatorilor – până la grupuri ad-hoc de sprijin a acestora, dar şi mobilizări de amploare ale publicului şi societăţii civile, din dorinţa de a trage un semnal de alarmă asupra gravităţii situaţiei. Celor cu putere de decizie, inclusiv ministrului justiţiei, li se cere să reacţioneze şi chiar sunt ameninţaţi să facă ceva, însă din păcate soluţia magică întârzie să apară. Şi, ca într-un bestseller de literatură motivaţională, vor afla cu stupoare că soluţia se află chiar sub ochii şi în mâinile lor.

Jurist fiind, încep cu identificarea problemei. O elevă este victima unei infracţiuni de viol în formă agravată. Stop. Victima unei infracţiuni. Aici e cheia.

În mod tradiţional, victimele nu au fost considerate decât elemente accesorii în procedurile penale din România şi din alte state membre ale Uniunii Europene, unde accentul se punea cu preponderenţă pe făptuitor şi pe drepturile procesuale ale acestuia. Victimele erau audiate ca martori, însă nimic mai mult. În ultima vreme însă, discursul la nivel european se concentrează (şi) pe protecţia drepturilor victimelor. România, ca stat membru al Uniunii Europene, s-a angajat să protejeze victimele infracţiunilor şi să stabilească standarde minime în acest sens, prin Directiva 2012/29/UE, denumită pe scurt Directiva victimelor. Această directivă stabileşte norme minime de protecţie a victimelor infracţiunilor, norme pe care fiecare stat membru e obligat să le transpună în dreptul intern şi să se asigure că acestea sunt puse în aplicare în mod eficient. Este instrumentul juridic care putea să prevină situaţii extreme precum cea din Vaslui, aflându-se la îndemâna statului român încă din 2012. Cu toate acestea, până în prezent acesta nu a considerat necesară prioritizarea unei transpuneri corecte şi eficiente a acestuia, deşi termenul limită stabilit de Uniunea Europeană pentru finalizarea transpunerii Directivei victimelor este foarte curând, pe 16 noiembrie 2015.

În răspunsul său la scrisoarea deschisă adresată acestuia de un grup de ONG-uri, Ministerul Justiţiei se laudă că, la nivel legislativ, majoritatea prevederilor Directivei se regăsesc în Noul Cod de Procedură Penală şi în Legea nr. 211/2004. În practică însă stăm prost: acestea nu funcţionează şi nu îşi ating scopul, în special în ceea ce priveşte serviciile de asistenţă juridică, psihologică şi medicală care ar trebui să fie puse la dispoziţia victimelor, fapt probat de victimele infracţiunilor şi de reprezentanţii acestora, precum şi de ONG-urile care se confruntă cu aceste cazuri. De altfel, România nu stă deloc bine la capitolul transpunerii directivelor europene, aflându-ne pe penultimul loc în UE la numărul de directive europene care au fost corect transpuse în dreptul intern.

Dacă această Directivă ar fi fost corect pusă în aplicare în România, situaţii de genul celei din Vaslui ar fi putut fi evitate. Dacă, conform Directivei, victima ar fi avut acces la un serviciu de sprijinire a victimelor gratuit, confidenţial, adecvat nevoilor acesteia, precum şi la o evaluare individuală pentru identificarea nevoilor sale de protecţie, s-ar fi evitat situaţia de victimizare repetată, intimidare şi ameninţare în care se află momentan fata din Vaslui.

Dacă dreptul la protecţia vieţii private a victimei ar fi fost corect implementat, ar fi fost posibilă împiedicarea difuzării publice a unor informaţii care să ducă la identificarea victimei. Statul ar fi putut încuraja mass-media, în considerarea prevederilor Directivei, ca prin măsuri de auto-reglementare să fie protejate datele cu caracter personal ale victimei.

Dacă statul român ar fi transpus corect Directiva, care prevede sensibilizarea publicului larg cu privire la drepturile victimelor şi situaţia lor vulnerabilă, numărul celor care o învinovăţesc pe fată ar fi fost poate mai mic şi, în consecinţă, situaţia emoţională a victimei şi a apropiaţilor acesteia ar fi fost mai stabilă.

Şi exemplele pot continua…

În realitate, cazul de la Vaslui e doar un simptom al adevăratei probleme: o societate care, deşi se victimizează permanent, e reticentă şi incapabilă să asculte şi să sprijine victimele, într-un stat care nu oferă un cadru juridic funcţional victimelor infracţiunilor, pentru a le ajuta să depăşească trauma la care acestea au fost supuse. Lipsa unor servicii eficiente de sprijinire a victimelor e o problemă reală care ar trebui să-şi găsească un loc mai însemnat pe agenda autorităţilor din România. Aceasta mai ales în condiţiile în care, conform ultimelor date Eurostat, România a înregistrat cea mai mare rată de creştere a numărului infracţiunilor din UE – peste 300.000 de infracţiuni înregistrate în 2012, cu 19% mai mult faţă de 2011.

Guvernul român are acum o oportunitate importantă de a schimba modul cum victimele sunt tratate în România. Este absolut necesară transpunerea cât mai rapidă, corectă şi într-un mod cât mai eficient a Directivei victimelor, pentru a evita repetarea unor noi cazuri dramatice de genul celui din Vaslui, nu doar pentru victimele infracţiunilor de viol, ci pentru victimele tuturor infracţiunilor. În acest sens, este necesară înfiinţarea unui centru naţional de sprijinire a victimelor care să conceapă o strategie pe termen lung pentru protecţia drepturilor victimelor, strategie care să fie pusă în practică prin intermediul unei reţele de birouri locale capabile să asiste victimele, în parteneriat cu inspectoratele de poliţie şi serviciile de asistenţă socială locale.

(Adela Dumbrăvan, membru ACTEDO)