Prin Rețeaua Pro Bono pentru Drepturile Omului oferim instrumentele juridice necesare persoanelor în situații vulnerabile pentru a-și apăra drepturile. Proiectul se adresează următoarelor grupuri vulnerabile (persoane fizice):

• persoanele cu dizabilități
• persoanele infectate cu HIV/SIDA
• victimele violenței domestice
• victimele violenței sexuale și de gen
• persoane de etnie romă
• persoanele LGBTQI (lesbiene, gay, bisexuale, trans, queer, intersex)
• tinerii peste 18 ani care părăsesc sistemul de protecție a copilului
• femeile
• familiile cu mai mult de doi copii și familiile monoparentale în situații de risc
• copiii și vârstnicii în situații de risc
• persoanele care au executat pedepse penale sau măsuri educative
• persoanele dependente de droguri și alcool
• persoanele fără adăpost
• persoanele afectate de boli cronice sau profesionale
• refugiații și azilanții

În România, deși accesul la justiție este un drept fundamental esențial protejat de Declarația Universală a Drepturilor Omului şi de legislația națională în materie, în practică însă accesul la justiţie este deseori limitat.

Dacă o persoană nu are venituri suficiente pentru a acoperi onorariul unui avocat, atunci poate apela la instanța de judecată pentru rezolvarea unui conflict? Dar o persoană cu dizabilități care depinde de ajutorul social și îi este frică să denunțe abuzurile unei instituții pentru a nu pierde beneficiile sociale? Ce se întâmplă în cazul unei persoane care nu are acces la informaţii, care nu știe că drepturile sale au fost încălcate sau că poate găsi o soluție juridică la problema sa?

Aceste obstacole sunt mult mai evidente în cazul persoanelor vulnerabile și se referă la anumite condiții sociale care creează un dezavantaj social: sărăcie, violența în familie, lipsa educației, rasism, sexism, sănătate precară, dizabilitate etc. Astfel, există o discrepanță între accesul formal la justiție (oferit prin lege, pentru toți, în mod egal) și accesul efectiv (ca rezultat).

Reţeaua Pro Bono pentru Drepturile Omului îşi propune să acopere unele dintre aceste lipsuri şi să contribuie la o mai bună cunoaştere, atât în rândul persoanelor aparţinând grupurilor vulnerabile, cât şi în rândul practicienilor de drept, a legislaţiei şi a procedurilor care vizează drepturile fundamentale ale omului, contribuind astfel la reducerea şi eliminarea obstacolelor în faţa accesului la justiţie al tuturor.

Raportorul special ONU pentru independența magistraților și a avocaților a semnalat lipsa resurselor financiare și limitarea serviciilor de asistență și consultanță juridică ca obstacole importante în calea acesului la justiție. În acest caz se află în special persoanele aparţinând grupurilor vulnerabile, care deseori nu reușesc să se bucure de drepturile lor şi să își facă vocea auzită pentru a atrage atenţia şi a combate nedreptățile suferite.

Totodată, mai multe organisme internaționale au semnalat nevoia pregătirii avocaților în domeniul drepturilor omului și a egalității de șanse și dificultatea de a găsi avocați specializați în aceste domenii. De exemplu, Comitetul privind eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei (CEDAW) se arată îngrijorat de lipsa acută de informare în rândul avocaţilor cu privire la Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei și a Protocolului opțional al acesteia și recomandă sporirea cunoștințelor avocaților în acest domeniu. De asemenea, schimbările frecvente de legislație sau introducerea de noi reglementări necesită o pregătire suplimentară a avocaților pentru a facilita implementarea reformelor (aceasta este situaţia pentru ordinul de protecție pentru victimele violenței în familie care, deşi introdus încă din 2012, nu a fost susţinut de sesiuni de pregătire a avocaților sau de o campanie de informare solidă, acţiuni care ar duce cu siguranţă la creșterea eficienției în implementarea lui).

Cu toate că în zilele noastre termenul „discriminare” și-a făcut intrarea în vocabularul cotidian, fiind folosit pe scară largă, uneori chiar abuziv, trebuie ținut cont de faptul că accepțiunea lui cu tentă social-politică este relativ recentă. Înțelesul original, din latinescul discriminare (însemnând „a împărți”, „a separa”) se referă la orice formă de tratament diferențiat al persoanelor în funcţie de apartenența acestora la un anumit grup (rasă, sex, etnie, orientare sexuală, religie etc.) și nu în funcție de meritul personal. Discriminarea împiedică cetățenii să beneficieze de aceleași oportunități și să își exercite drepturile și libertățile fundamentale, fiind o încălcare a principiului egalității între cetățeni.

Conform OG 137/2000, ”prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (…)”.

Din păcate, România se află în urma multor state în ceea ce privește drepturile omului și alte domenii sociale – de la politici publice la societatea civilă și practici cotidiene – ceea ce înseamnă că multe forme de discriminare sunt tolerate de populație, adeseori nefiind aduse în faţa justiției.

Spre exemplu, conform Institutului European pentru Egalitate de Gen (EIGE), România are un Index al egalității de gen de 35,4 (unde 100 indică egalitate perfectă între sexe), cel mai jos dintre țările Uniunii Europene și semnificativ sub media UE (54). Violența de gen și sexuală, hărțuirea sexuală, exploatarea, drepturile reproducătoare și maternitatea sunt câteva dintre problemele cu care femeile de pretutindeni se confruntă, inclusiv în țara noastră, și care sunt abordate în Convenția pentru Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare împotriva Femeilor (CEDAW), semnată de România în 1980.

Romii, cea mai mare minoritate etnică din Europa, sunt adesea victime ale rasismului și discriminării. Discriminarea, sărăcia, rata mare de analfabetism (48% în comparație cu media națională de 2%), lipsa implicării sociale și politice și evacuările forțate sunt probleme care afectează comunitățile de romi din întreaga țară.

În acest context, activitățile desfășurate de ACTEDO prin intermediul Rețelei Pro Bono pentru Drepturile Omului urmăresc conștientizarea încălcărilor drepturilor fundamentale, inclusiv a discriminării, în România și mai ales sancționarea acestora prin acționarea în justiție.

Citiți mai multe despre nevoia avocaturii pro bono în România în documentul de poziție, Avocatura Pro Bono, indicator al funcționării profesiei într-o democrație reală. Mai jos sunt redate, pe scurt, argumentele principale.

Reglementarea avocaturii pro bono în România

UNBR, Decizia nr. 250 din 28 septembrie 2017 de a amâna intrarea în vigoare a prevederilor art. 4-8 a hotărârii de mai jos.

UNBR, Hotărârea nr. 272 din 26 august 2017 adoptă tabloul onorariilor minimale, ”reglementare cu caracter de recomandare”. În consecință, prin această hotărâre avocații nu pot oferi asistență juridică pro bono și nerespectarea onorariilor minimale atrage sancțiunea disciplinară.

UNBR, Norma metodologică nr. 1/2016, privind procedura aplicării prevederilor art. 71 alin. (2) din Legea nr. 51/1995. Norma prevede obligativitatea înaintării de către avocatul care dorește să acorde asistență juridică cu titlu gratuit, a unei cereri de acordare a asistenței juridice către Decanul Baroului, pentru fiecare caz în parte, urmând ca aceasta să fie aprobată de către Decan înainte ca asistența juridică să poată fi acordată. Aprobarea cererilor de către Decanul Baroului este discreționară, acesta fiind ținut să ia în considerare posibilitățile materiale ale solicitantului în numele căruia este făcută cererea.

Această reglementare are ca efect limitarea accesului la justiție şi îngreunarea acordării de asistenţă juridică pro bono, din mi multe motive ce includ așteptare îndelungată, dificultăți de interpretare și implementare a acestei norme, care se vor răsfrânge asupra celor mai vulnerabili, o practică neomogenă pe teritoriul țării. Puteți citi o analiză detaliată a consecințelor nefaste în Memoriul nostru.

Legea nr. 51/1995 menționează că profesia avocatului este liberă și independentă și subliniază rolul avocatului în apărarea drepturilor omului, stipulând că avocatul promovează şi apără drepturile şi libertăţile omului (art. 2, alin. 2) şi că în exercitarea dreptului de apărare avocatul are dreptul şi obligaţia de a stărui pentru realizarea liberului acces la justiţie şi pentru un proces echitabil (art. 2, alin. 5).

Codul deontologic al avocaţilor din Uniunea Europeană consideră că avocatul are inclusiv îndatoriri faţă de public, întrucât profesia liberală şi independentă a avocatului este un mijloc esenţial de apărare a drepturilor omului în faţa Statului şi a altor puteri din societate.

Constițuția României prin articolul 21 garantează că accesul la justiție este un drept fundamental. Deși accesul la justiție nu este un drept absolut, restricțiile impuse acestui drept nu trebuie să cauzeze, în practică, imposibilitatea exercitării lui. În același timp accesul la justiție este un instrument pentru realizarea altor drepturi garantate prin lege.

Acțiunile noastre pentru a promova avocatura pro bono

În 18 decembrie 2014, ACTEDO lansează proiectul Rețeaua Pro Bono pentru Drepturile Omului prin care avocați se implică în soluționare unor probleme sociale complexe și oferă asistență juridică gratuită persoanelor vulnerabile, ale căror drepturi fundamentale au fost încălcate. Prin această colaborare, în 2 ani, de la lansare, am ajutat peste 150 de persoane, copii, persoane cu dizabilități, femei afectate de violență domestică și sexuală, persoane de etnie romă cu risc de evacuare forțată, persoane cu boli cronice și mulți alții. Printr-un raport al Rețelei Pro Bono pentru Drepturile Omului, am documentat consecințele lipsei ajutorului oferit de către avocați:

Din 2015, facem parte din Alianța Europeană Pro Bono și în 2016, membri Rețelei Pro Bono pentru Drepturile Omului au fost premiați la Amsterdam cu premiul European pentru Impact Pro Bono Local.

În 2016, am trimis 16 scrisori instituțiilor publice din România, inclusiv Guvernului, Ministerului de Justiție și UNBR-ului prin care am solicitat reglementarea avocaturii pro bono, în scopul încurajării ei.

În 2017, prin spijinul av. Dan Chertes am înaintat un Memoriu către Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România prin care am solicitat înlăturarea limitărilor aduse de Norma metodologică nr. 1 și am propus modificarea acesteia, în mod concret.

În 2017, am depus la ONU, prin mecanismul de evaluare periodică universală (UPR) un raport cu recomandările noastre privind facilitatarea accesului la justiție, înlăturarea restricțiilor privind avocatura pro bono și altele.

În iulie 2020, ACTEDO, cu susținerea a încă 18 ONG-uri a trimis un memoriu către UNBR pentru a sprijini un proiect de lege ce ar modifica legea profesiei de avocat pentru a face posibilă practicarea avocaturii pro bono în scopul apărării persoanelor vulnerabile.