Strada nu este acasă. Rețeaua Pro Bono pentru Drepturile Omului se opune evacuărilor forțate

Rețeaua Pro Bono pentru Drepturile Omului este un centru de asistență juridică gratuită înființat la inițiativa ONG-ului clujean ACTEDO - Centrul de Acțiune pentru Egalitate și Drepturile Omului. Specificul Rețelei Pro Bono este de a facilita accesul la justiție al grupurilor vulnerabile, oferindu-le asistență și reprezentare juridică. Prin acest proiect, ACTEDO pune în legătură persoane fizice discriminate sau ale căror drepturi au fost încălcate, cu avocați colaboratori, membri ai Reţelei Pro Bono, care analizează cazurile primite și își pun la dispoziție expertiza juridică în regim voluntar.

În cele aproximativ 8 luni de la înființare, Rețeaua Pro Bono pentru Drepturile Omului a primit peste 50 de solicitări de asistență juridică gratuită, care nu de puține ori i-au supus provocărilor pe avocații voluntari. Suntem contactaţi de persoane aflate în situații dificile, care sunt adesea marginalizate și care, drept consecință, arareori au acces la servicii sociale complementare, extrem de necesare.

Un astfel de caz complex care a ajuns recent în atenția ACTEDO este cel al mai multor familii din municipiul Cluj-Napoca, numărând în total aproximativ 80 de persoane, care se află în pericolul de a fi evacuate din casele în care locuiesc de ani de zile și de a deveni astfel persoane fără adăpost. Situația locativă precară, alături de faptul că aceștia sunt aproape în totalitate de etnie romă – minoritate discriminată în România – accentuează vulnerabilitatea generală a grupului. Mai mult, lipsa alternativelor pentru aceste persoane, ca de pildă, locuințele sociale, semnalează faptul că autoritățile locale nu au soluţii. Odată ajuns în Rețeaua Pro Bono, cazul a fost preluat fără întârziere de Avocata Pro Bono Paula Petean, care oferă acestor persoane consiliere de specialitate pentru ca ele să își poată apăra dreptul la locuință adecvată. Avocata reprezintă aceste familii în dialogul cu autoritățile locale și întocmește documentele necesare atât pentru a reduce riscul evacuării, cât și pentru a obține drepturile sociale la care sunt îndreptățite. Gradul ridicat de complexitate a cazului, cât și numărul mare de solicitanți fac ca aportul doamnei av. Paula Petean să fie cu atât mai remarcabil, iar pe această cale dorim să îi mulțumim pentru implicare. Ce anume a motivat-o să preia acest caz în regim pro bono ne mărturisește chiar dumneaei:

„Consider că drepturile și interesele legitime ale oricărei persoane, indiferent de etnie, trebuie apărate. Am ales să le ofer ajutor persoanelor defavorizate, deoarece au o situație financiară precară și se confruntă cu probleme juridice complexe care îi depășesc. Soluția nu este una ușoară, deoarece trebuie să răspundă atât nevoilor lor sociale, locative, cât și să respecte normele în materie de urbanism, urmărite de autoritățile locale.”

Acest caz a fost temeinic documentat de Fundația Desire, prin Enikő Vincze și Simona Ciotlăuș, și de Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire – Cluj: „Experiența ne-a condus spre concluzia că, în multe situații, nu este suficientă prevenirea evacuărilor forțate, ci ea trebuie completată cu intervenții din partea autorităților publice locale prin care acestea asigură acces la locuințe sociale alternative și/sau îmbunătățirea condițiilor locative și susținerea siguranței locative pentru cei vizați de demolări și evacuări. În cazul preluat de Rețeaua Pro Bono pentru Drepturile Omului se manifestă o serie de neglijențe și inadvertențe structurale ale instituțiilor publice, care nu sunt în stare și nu doresc să asigure accesul persoanelor și familiilor marginalizate social la locuință adecvată, sau să pună în echilibru prevederile legislației din domeniul urbanismului cu reglementările legislației sociale. Aceste lipsuri instituționale nu sunt însă întâmplări inocente: ele sunt susținute de gândirea încorporată și în persoanele ocupante de funcții publice, conform căreia dezvoltarea orașului înseamnă susţinerea proiectelor de construcţie sau reconversie a marilor dezvoltatori imobiliari însoţită de împingerea la periferie sau în afara lui a oamenilor precarizați de economia politică capitalistă care nu pot fi 'competitivi'. În aceste condiții, noi continuăm să milităm pentru nici mai mult și nici mai puțin decât reasumarea responsabilității instituțiilor statului de la diverse nivele în ceea ce privește asigurarea de facto a drepturilor sociale ale cetățenilor și pentru constrângerea instituțiilor de a adapta legea și punerea ei în practică în așa fel încât ea să asigure realizarea dreptății sociale.”

*

Dreptul la locuință adecvată este un drept fundamental, recunoscut de numeroase convenții și tratate internaționale din sfera drepturilor omului, precum Pactul Internaţional privind Drepturile Economice, Sociale şi Culturale, Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, precum şi Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Ca semnatar al acestora, precum și în calitatea sa de stat membru al Uniunii Europene, România are obligația de a lua măsurile necesare pentru a preveni evacuările forțate și pentru a garanta dreptul la o locuință adecvată pentru cetățenii săi. De asemenea, statul are obligația să consulte aceste persoane cu privire la deciziile care le pot afecta viața și de a le pune la dispoziție soluţii efective – precum locuințe sociale, asistență socială sau de locuință, conform articolului 34 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Evacuările forțate, în special ale romilor, au fost documentate de numeroase organizații de drepturile omului, printre care Amnesty International, Romani CRISS, Centrul European pentru Drepturile Romilor (ERRC) și, mai recent, de grupul informal Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire, însă până în prezent aceste abuzuri continuă în diverse locații pe teritoriul țării noastre. În ciuda faptului că trei sferturi din romi trăiesc în sărăcie în România (față de un sfert din etnicii români) și că această minoritate se confruntă adesea cu discriminare și acces restricționat la numeroase servicii, criteriile de acordare a locuințelor sociale (oricum puține, dat fiind că 97% din locuințele din România sunt private) îi dezavantajează vădit pe romi în foarte multe cazuri. Aceste abuzuri sunt posibile, printre multe altele, din pricina descentralizării politicilor publice în materie de locuire, responsabilitate care a fost transferată de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului către autoritățile locale. Consecința este că responsabilitatea de a trage la răspundere autoritățile cade nu de puține ori pe umerii persoanelor evacuate, care nu au resursele necesare pentru a face acest lucru.

Soluția nu este niciodată simplă, cu atât mai puțin în cazul grupurilor vulnerabile, care se confruntă frecvent cu mai multe probleme juridice în același timp. Cât timp, însă, politicile publice nu sunt concepute de așa natură încât să îi protejeze pe cei mai vulnerabili, statul va continua să tolereze sau chiar să exercite abuzuri împotriva cetățenilor săi, cu riscul ca, într-un viitor nu prea îndepărtat, fiecare localitate să aibă câte un distopic Pata Rât.

Alexandra Columban,
Centrul de Acțiune pentru Egalitate și Drepturile Omului - ACTEDO